Mărturii

Anastasia, 26 ani, contabilă, soție, mamă

„Războiul a venit peste noi ca o avalanșă de zăpadă, la fel de rece și la fel de dureroasă. Nu am înțeles la început ce se întâmplă și am crezut că ne va ocoli pe noi. Nu ne-a ocolit. La început ne ascundeam prin diferite subterane, ulterior am decis că trebuie să plecăm. Am luat doar copiii, documentele și puținii bani pe care îi aveam în casă. Nu am luat nimic haine de schimb. Soțul a rămas pe partea cealaltă a hotarului, zice că va lupta. Până când primesc mesaje de la el, înseamnă că încă e viu. Către poporul moldav nu am decât recunoștință, azi îmi văd ambele fete vii și sănătoase, mai mult le văd cum se joacă cu alți copii și îmi dau seama ce noroc am avut de așa o țară vecină. Vă mulțumim!”

Irina, 23 ani, educatoare, soție, mamă

„Când ne-au spus că trebuie să plecăm din casă am refuzat la început. Unde să plec fără soț? Am zis că rămân să lupt cu el. Multe femei au ales să rămână alături de soții lor. Mi-a răspuns însă că avem un copil destul de mic și acesta nu trebuie să rămână orfan de la așa o vârstă fragedă. M-a petrecut până la hotar și apoi s-a întors. Atâtea lacrimi și durere cred că demult nu au văzut hotarele. Vama e plină de femei și oameni în etate. Toți plâng, toți privesc înapoi cu jale. De două zile deja soțul nu mai răspunde la mesaje, presupun că s-a descărcat bateria telefonului, sau simplu a pierdut telefonul. Aștept să mă contacteze curând. Până atunci voi pleca la rude în Germania și îl voi aștepta acolo. Vama la fel este plină și cu voluntari, tare mulți la număr. Nici nu am reușit să trec bine hotarele că deja ne-au întâmpinat cu diferite gustări ș ceai. Nu aveți idee cât de mult înseamnă asta pentru noi. Suntem foarte mult recunoscători pentru toată bunătatea moldovenilor.”

Vasili și Tamara, căsătoriți de mai mult de 50 de ani, inginer și profesoară

„Tamara mea este de origine rusoaică” spune Vasilii. „Noi ne-am întâlnit întâmplător în timpul Uniunii Sovietice, ea era la cursuri de perfecționare în Ucraina. A venit în vizită, dar a rămas pentru totdeauna. Nu sunt supărat pe toți rușii, asta doar nu e un război al tuturor rușilor, e un război al unei singure persoane și noi toți așteptăm să se potolească. Degrabă mergem la fiică în Franța, dar când totul se va termina ne vom întoarce acasă. Avem o grădină care ne așteaptă, trebuie să sădim copaci și flori în ea. Grădina va înflori mai frumoasă ca niciodată, la fel cum și Ucraina. Avem o profundă admirație față de tot ce fac moldoveni, admirație pentru generozitatea lor de a se împărți cu puținul pe care îl au, răbdare de a-l ajuta pe fiecare și puterea de a zâmbi în pofida la toate greutățile. Vremurile grele ne fac pe noi toți mai puternici și mai uniți”.

Voluntarii

Printre toți refugiații, aleargă grăbiți voluntarii care mereu au ceva de făcut. Fie aduc o plapumă, fie lenjerie de pat, fie un ceai, fie pur și simplu întreabă cu ce pot ajuta. Mereu zâmbitori, mereu energici, aceștia umplu sala cu o energie aparte. În toată goana de a alerga dintr-o parte în alta, au găsit timp să ne povestească despre situația din Manej.

Adriana Vlas, voluntară

„Este destul de dificil să faci față întregului flux de oameni. Acesta este unul dintre cele mai mari centre pentru refugiați, unde mereu sunt aproximativ 500 de refugiați, dar ne descurcăm pentru că sunt mulți voluntari și toți sunt dornici să ajute. Mereu pe loc sunt câte 15-20 de voluntari. Refugiații sunt destul de prietenoși, probleme mari cu ei nu avem. Cred că cea mai mare provocare este să ajutăm copiii care sunt aici, iar aici sunt foarte mulți copii. Dacă unui adult îi mai poți explica că nu sunt suficiente resurse, unui copil este destul de dificil să îi explici, dar și să îi refuzi. Mereu trebuie să căutam produse pentru a aproviziona necesitățile, scutece, mâncare pentru bebeluși, dar și lenjerie de pat sau plăpumi, acestea mereu sunt o necesitate aici. Momentan la voluntari prevalează entuziasmul și sper asta să dureze încă mule zile și săptămâni înainte. Cred că la moment facem o treabă bună, ne străduim cel puțin. Moldova nu s-a mai ciocnit cu astfel de crize, dar aș zice că deocamdată se descurcă destul de bine. Totuși, contăm mult pe ajutorul internaționa

Dumitru, voluntar

„Este destul de plăcut să știi că ajuți cu ce poți. Noi avem norocul să nu fim în situația lor, iar asta trebuie să ne bucure. E natural să ajutăm. Relația cu refugiații este una bună în măsura posibilităților. Ei sunt respectuoși și recunoscători. Conflicte nu sunt și asta este cel mai important. Sunt multe știri false care circulă despre refugiați. Să știți că orice nu ați citi, refugiații sunt oameni care suferă, suferă că au plecat de acasă și că au lăsat toată viața lor în spate pentru a fi bombardată. Azi am dus la înregistrare peste sute de femei care și-au lăsat soții să lupte și au venit cu copiii să se salveze. Înainte de a veni au stat câte 7 zile în diferite adăposturi subterane. Clar că acești oameni sunt oameni îndurerați care trebuie ajutați. Cred că cea mai mare provocare va fi în viitor, când entuziasmul voluntarilor va mai dispărea și atunci va fi destul de dificil să continuăm în a ajuta. Dar sperăm că totul va fi bine și vom fi în continuare la fel de uniți”.

Din tot timpul cât am stat la Manej, rândul la serviciile de consiliere juridică nu au încetat. La post erau doar două femei care au spus că fizic nu reușesc să ajute toți refugiații, unii plecând supărați că așa și nu au reușit să fie consultați. De obicei consultările constau în explicare posibilităților de călătorie în alte țări fără documente sau doar cu puținele documente deținute. Se duce evidența refugiaților, numele acestora, de unde vin. Se înregistrează numărul serviciilor cerute și oferite, precum și se oferă consultații pentru obținerea unui permis temporar de ședere, încadrarea în câmpul muncii sau înregistrarea copiilor la școlile din capitală pentru că aceștia să frecventeze ore și (măcar temporar) să uite de problema războiului.

Din tot ce se întâmplă la moment în centrele pentru refugiați, cred că cel mai important este să nu uităm în primul rând că refugiații sunt oameni care au plecat din casa lor pentru că la ei în țară este război. Nu au plecat de viață bună, nu au plecat din propria dorință, nu și-au lăsat voluntar tot ce au agonisit o viață și au plecat în altă țară căutând milă. E important să ținem minte că ei suferă, fiecare în felul său. Dacă sunteți dispuși să ajutați, atunci faceți-o. Dar nu criticați și nu judecați până nu mergeți personal în centrele pentru refugiați sau la vamă să vedeți ce se întâmplă acolo. Nu judecați din ceea ce auziți de la alții sau în videourile intenționate să instige la ură. Ei nu au vrut războiul, cum nici noi nu l-am dorit. Ei nu trebuie să sufere din cauza că cineva nu a știut să se oprească. Oamenii sunt îndurerați și răniți sufletește, iar noi cel puțin putem să îi compătimim, iar cel mult – să le oferim o mână de ajutor.