Pe Victoria Raitor am remarcat-o din prima clipă. O femeie tânără, cu părul brunet și lung strâns la spate, îmbrăcată în mai multe rânduri de haine și cu zâmbet permanent pe buze. Îndeamnă refugiații să vină la masă, le propune diverse poziții din meniu și le întinde pachetele gata pregătite.

Am întrebat-o dacă ar vrea să vorbim puțin și m-a privit rușinată. Mi-a zis apoi că nu știe ce ar putea spune, pentru că nu face nimic deosebit. A venit de la Tiraspol pentru a întinde o mână de ajutor și i se pare că ocupația pe care o are de câteva zile încoace este absolut firească. Omenească.

În timp ce discutam, de masa improvizată se apropie o refugiată trecută de prima tinerețe. Își mijește ochii mici și albaștri ascunși după niște ochelari cu ramă groasă, își cere scuze în limba rusă și cere să i se ofere „ceva cald”.

-Avem terci cu pește!, spune Victoria și se pregătește să-i ofere femeii prânzul.

-Da carne nu aveți? întreabă refugiața.

Victoria zâmbește și îi spune că a rămas doar mâncarea cu pește.

Resemnată, refugiata acceptă opțiunea, dar simte nevoia să facă o precizare:

-Peștele e fără oase?

Privesc cu interes tabloul și urmăresc reacțiile voluntarei. Cu un calm desăvârși, Victoria continuă să zâmbească și o asigură pe refugiată că peștele nu are multe oase.

După ce a încheiat „tranzacția” cu prânzul, revine la mine și îmi spune:

„De fapt refugiații sunt foare binevoitori și recunoscători pentru tot ce facem pentru ei. Asta ne dă puteri”.

Își freacă mâinile înghețate. O întreb cum face față frigului, ea zâmbește iar și mă asigură că nici nu simte temperaturile scăzute:

„Suntem mereu în mișcare, nu avem timp să înghețăm”.

La fel ca Victoria, zeci de alți moldoveni au renunțat, temporar, la viețile pe care le aveau înainte de război și au venit la Palanca pentru a-și face meseria de om.