Iubirea este o experiență umană universală. Oamenii de știință o confirmă. Să simți fiorul iubirii e biologie curată, însă felul în care o trăim, cum o exprimăm, ce facem cu ea și din ea, este determinat de cultură, de aceea e bine să știm că experiențele amoroase diferă de la o cultură la alta. Iubirea, magică în unele expresii ale sale, poate fi dezghiocată pentru a fi înțeleasă atât, cât să ne ajute să n-o percepem ca pe ceva fatal, supranatural sau imposibil de schimbat.

Din fericire pentru cei mai pragmatici dintre noi, știința ne permite deja să descoperim ce se ascunde după stările de toate culorile și intensitățile unui om îndrăgostit. Cercetătorii au stabilit că atunci când o persoană se îndrăgostește, părți diferite ale creierului său lucrează laolaltă pentru a elibera substanțe chimice - dopamina, oxitocina, adrenalina și vasopresina - care declanșează sentimente de euforie, conexiune și entuziasm.

Mai mult, pasiunea pe care o simțim la începutul relației își are rădăcinile în zonele creierului responsabile de recompensă. Printre altele, aceeași care se activează în timpul consumului de cocaină. De fapt, poftele, motivațiile și sevrajul legate de iubire au multe în comun cu dependența de substanțe.

Dacă sunteți foarte îndrăgostit și orbit (sau pe cale să orbiți) de valul pasiunii, care vă dă jos chiar în aceste clipe, cuvintele de mai sus vă pot părea o blasfemie. Însă, când prima euforie va trece sau relația se va încheia, explicațiile științifice vă pot ajuta să depășiți dezamăgirea sau suferința pierderii.

Felul în care trăim iubirea, intensitatea ei, pasiunea, implicarea și motivația noastră într-o relație romantică, depind de mulți factori, inclusiv de cei socio-economici. 

Potrivit cercetărilor, atunci când copiilor li se oferă suficientă îngrijire medicală, educație și resurse, aceștia pot trăi o iubire mai intensă și pot fi mai implicați emoțional cu partenerii lor. Astfel, gradul de importanță pe care îl dăm dragostei romantice la vârsta adultă este direct proporțional cu investițiile emoționale ale părinților și condițiile de viață pe care le-am avut. Această concluzie este sprijinită și de analizele literare sofisticate ale unui grup de cercetători, care, trecând prin aproape 4000 de ani de scrieri, au observat că, cu cât o societate se dezvoltă economic, cu atât mai mult loc apare pentru dragoste în ea.

Într-un studiu recent, despre legătura indicilor de modernizare ai țărilor și iubire, măsurată prin pasiune, intimitate, angajament, s-a ajuns la concluzia că țările mai modernizate au un nivel mai ridicat al tuturor ingredientelor amoroase, dar cele mai înalte niveluri de modernizare nu promovează experiențe intense de dragoste. Dacă e să o punem simplu -într- o societate foarte modernizată, iubirea își pierde din intensitate. În schimb, o societate modernizată e cel mai fertil sol pentru ea.

Timp de mii de ani, uniunea dintre un bărbat și o femeie a fost o istorie în care iubirea nu avea loc. Povestea unui cuplu era, în primul rând, o poveste despre pământ, putere și bani. Toate acestea pecetluite printr-o căsătorie. Cuplurile care se iubeau, de cele mai multe ori, nu ajungeau să facă casă din motive, de regulă, de mezalianță sau deoarece, fata era promisă de mică unei familii, în scopuri ce țineau strict de avere și statut. 

De-a lungul secolelor, relațiile dintre bărbat și femeie au fost reglementate de Biserică. Biserica din Țara Românească, deopotrivă cu cea din Banat, Moldova, Transilvania, insista pe o căsătorie precoce pentru a controla sexualitatea tinerilor, a evita pericolul copiilor nelegitimi, dar și din considerente de împărțire a patrimoniului între fii. Astfel, băieții se puteau căsători de la 14 ani, iar fetele - de la 12 ani. Cu toate acestea, tinerii se căsătoreau de facto puțin mai târziu - fetele la 14/15 ani, băieții la 19/20. Dacă fata depășea 16 ani și nu era măritată, Biserica iar intervenea. Or, o fată nemăritată la timp, potrivit gândirii acelor timpuri, putea fi sedusă, adică se putea îndrăgosti, ca urmare, face sex în afara căsătoriei și rămâne însărcinată. Cât de paradoxal n-ar părea în zilele noastre, când căsătoria e văzută ca o stație finală, după care posibilitatea altor iubiri dispare, pe timpuri, o nuntă jucată la timp putea fi o ușă care se deschidea spre seducție și pasiune în afara cuplului.

Chiar dacă pentru omul modern, termenul „iubire romantică” face parte din vocabularul său obișnuit, acesta este destul de nou. Istoricii spun că ar fi fost inventat în secolul al XIX-lea de un critic literar pentru a da un nume unor atitudini și modele de comportament care se regăseau în literatura apărut în Provence în secolul al XII-lea. E vorba de modele care azi ne sunt foarte familiare și după care tânjesc multe femei, crescute pe povești și filme de dragoste romantică: ridicarea statutului femeii, suferință cauzată de atracția pasională și separarea de iubit, existența unei lumi speciale a îndrăgostiților și viața trăită mai intens.

Azi, când avem libertatea de a iubi pe cine vrem și de a alege cu cine să ne trăim viața, apoi să ne schimbăm decizia, pe măsură ce fluturii din stomac mor de bătrânețe sau neglijență, pare de neconceput că „dragostea romantică” nu e decât alt trend social și că acesta, în timp, se poate transforma într-o relicvă. Iar în locul lui, să apară alt fel de „a iubi”, „a fi împreună”, „a trăi afecțiunea” sau a „face o familie”. Ceea ce nu înseamnă, însă, că nu putem să ne dedăm iubirii chiar acum, așa cum ne place și în termenii noștri.