PORȚIA de istorie | Lituania, țara care a fugit de trecutul sovietic mergând spre Europa

Lituania nu și-a declarat independența, ci, mai degrabă, „a declarat restabilirea independenței”. În practică, lituanienii, care au avut propriul stat independent în perioada interbelică (și o istorie mai lungă în perioada medievală), au condamnat ocupația sovietică, deportările și toate crimele comise împotriva lor de regimul sovietic. Totodată, pe 11 martie 1990, au declarat restabilirea independenței pierdute în 1940. 

Celelalte două țări baltice au așteptat reacția Moscovei, care nu a întârziat să apară. Inițial, a fost doar verbală. Estonia și Letonia și-au manifestat sprijinul pentru demersul Lituaniei. Pentru vigilență, au exclus formulările de „sovietică” și „socialistă” din denumirea țărilor lor, declarând restabilirea „graduală” a independenței. 

Declarația Lituaniei a fost ca un imbold pentru celelalte republici unionale, ca să-și declare suveranitatea pe parcursul anului 1990. Republica Moldova are un loc special în inima lituanienilor, după cum spunea în 2010 prim-ministrul Lituaniei de atunci, Andrius Kubilius. 

„Lituanienii nu uită că Moldova a fost prima țară care le-a recunoscut independența”, spunea șeful executivului într-o întrevedere cu ministrul Afacerilor Externe de atunci, Iurie Leancă.

Mai exact, atunci, la sfârșitul lunii mai 1990, Sovietul Suprem al RSS votase o declarație care includea recunoașterea independenței Lituaniei. Asta în condițiile în care Moldova era încă în componența URSS. Peste 23 de zile a fost votată propria declarație de suveranitate și s-a schimbat denumirea țării în Republica Moldova. Chiar în cel mai recent caz, pe 31 mai 2024, Guvernul Lituaniei a amintit acest lucru pe Twitter. 

Uniunea Sovietică nu avea intenția de a recunoaște independența Lituaniei. Pe 18 aprilie 1990, a impus o blocadă economică, reducând sau restricționând grav aprovizionarea cu materii prime. Acest lucru nu avea cum să nu lase consecințe economice, imediat resimțite în societate și desigur exploatate de agenții sovietici, nomenclatura de partid și alte elemente din regiune pentru a provoca nemulțumiri sociale. 

Tensiunile în creștere au atins punctul culminant în ianuarie 1991, când Uniunea Sovietică și-a desfășurat unitățile de parașutiști în statele baltice. Pe 12 ianuarie, trupe blindate au apărut pe străzile de la Vilnius. Apoi, mulțimi de oameni s-au adunat la Casa Presei, la turnul TV, la clădirea radio și de televiziune, dar și la sediul Parlamentului, hotărâte să apere independența în mod pașnic. În timpul agresiunii armate din partea URSS, 14 persoane au fost ucise pe 13 ianuarie 1991.

Evenimentele din ianuarie au precipitat recunoașterea independenței din partea mai multor țări, ca urmare a reacției asupra evenimentelor sângeroase de la Vilnius. Pe 4 februarie, prima țară care oficial a recunoscut independența a fost Islanda. Au urmat și alte țări nordice, precum Danemarca, Norvegia și Suedia. În scurt timp, deja în august 1991, și-au declarat independența majoritatea republicilor unionale. Statele membre ale Comunității Europene (predecesoarea UE) au recunoscut independența Lituaniei pe 27 august 1991. 

Lituania și celelalte țări baltice erau extrem de hotărâte că trebuie să se îndepărteze de trecutul sovietic cu orice preț. Acest lucru era posibil în cazul lor doar prin apropierea de spațiul european și euroatlantic. 

Prima sarcină a Lituaniei după obținerea independenței a fost recunoașterea acesteia de către toate statele lumii, iar asta era posibil doar prin aderarea la diferite structuri internaționale. În 1993, Lituania a aderat la Consiliul Europei. Peste un an, a aderat la Parteneriatul pentru Pace al NATO. 

Totuși, în privința UE, perspectivele de semnare a unui Acord de Asociere cu țările baltice (inclusiv Lituania), dar și alte țări (inclusiv România) au fost recunoscute încă de la Summitul Consiliului European de pe 26/27 iunie 1992. La acel moment statele membre ale Comunității Europene, erau în proces de ratificare a tratatului de la Maastricht, document fondator al actualei Uniuni Europene.  

În 1993, ca urmare a Summitului de la Copenhaga a Consiliului European, statelor asociate UE din Europa Centrală și de Est li s-a deschis portița pentru a depune cererea de aderare la UE. Lituania a început negocierile în toamna lui 1992. Acordul de Asociere a fost semnat în 1995 și a intrat în vigoare peste trei ani.

În acea perioadă, Lituania, ca și alte țări din Europa Centrală și de Est, trecea printr-o tranziție politică și economică semnificativă, de la economia planificată, la economia de piață. Respectiv, țara trebuia să aibă un minim nivel al legislației europene, dar și al economiei. Ca și în alte țări post-sovietice, cea mai grea și dureroasă reformă a fost privatizarea, care, evident, s-a lăsat cu scandal.

Au devenit deja clasice cazurile de favorizare și lipsă de transparență pentru privatizarea unor întreprinderi mari, precum compania energetică, portul, compania de telecomunicații, bănci comerciale de stat. Mai mult, în acea perioadă, țara se chinuia să implementeze reforme dureroase, iar una dintre cele mai grele era abolirea pedepsei cu moartea, care devenise o chestiune controversată. 

„În calitate de ministru, am pledat pentru abolirea pedepsei cu moartea. Nu doar pentru a îndeplini cerințele UE, ci și din cauza credinței noastre creștine. Pentru o națiune predominant romano-catolică, pedeapsa cu moartea nu ar trebui să existe în societatea și sistemul nostru judiciar. A fost o situație delicată, deoarece nici măcar Biserica Catolică din Lituania nu ne-a sprijinit până când arhiepiscopul de atunci al Vilniusului, Audrys Juozas Bačkis, a declarat, în timpul unui interviu, că este în favoarea abolirii pedepsei cu moartea. În cele din urmă, la 31 decembrie 1998, pedeapsa cu moartea a fost abolită în Lituania”, povestea fosta ministră pentru Afaceri Europene a Lituaniei, Laima Andrikienė. 

Negocierile oficiale pentru aderarea Lituaniei la UE au început pe 31 martie 1998. Din cauza progresului lent al mai multor reforme, Lituania și Letonia au fost lăsate în urma Estoniei, în 1997, în cadrul raportului „Agenda 2000”. Asta punea în pericol întregul parcurs european al țării. Guvernul s-a mobilizat, iar, în final, instituțiile restructurate s-au pus pe treabă și au pornit reformele necesare, dar mai ales cele dureroase, precum sus-numita abolire a pedepsei cu moartea, modificarea legii prin care să li se permite cetățenilor UE să achiziționeze pământ, dar și închiderea centralei atomice de la Ignalina. 

Ca și în celelalte cazuri, Lituania a trebuit să adopte peste 35 de mii de pagini de legi europene înainte de a deschide un capitol de negociere. Procesul de negocieri, care părea că va debuta mai târziu decât în cazul Estoniei, a început, totuși, pe 31 martie 1998, în aceeași zi cu celelalte state baltice. Acesta a durat trei ani (din decembrie 1999 și până în decembrie 2002, când a venit invitația oficială a aderare).

Până la aderare, însă, era nevoie de un referendum. Acesta urma să aibă loc în februarie 2003. 

Din cele 10 țări care au aderat la UE în 2004, Lituania a avut practic cele mai dure condiții de validare a referendumului. Legea respectivă a fost modificată abia la aproape un deceniu de la independență, rămânând valabilă versiunea din timpul uniunii sovietice. În cazul aderării, Lituania a avut practic aceeași problemă pe care o are Republica Moldova pe anumite subiecte. Era nevoie de o participare minimă de 50% și de votul „pentru” exprimat de cel puțin jumătate din cetățenii cu drept de vot, pentru ca legea supremă să fie schimbată prin referendum. 

În ajunul referendumului din 2003, Lituania a schimbat această lege în Parlament. A fost păstrat pragul de validare de 50%. În schimb, Constituția putea fi modificată deja cu votul majorității celor care au participat la scrutin. Cu această ocazie au fost introduse posibilitatea de a organiza două zile de votare și cea de a folosi votul prin poștă cu 11 zile înainte de referendum. Cetățenii puteau vota în ultima zi de referendum oriunde se aflau la cea mai apropiată secție de vot. 

Au existat și probleme legate de opinia publică. În urma progresului lent al negocierilor, dar și a nenumăratelor scandaluri interne, scădea interesul pentru integrarea în UE. La începutul lui 1997, rata celor care susțineau acest demers era de 49%, iar spre sfârșitul lui 1999, aceasta ajunsese la 29%. 35% dintre cetățeni se declarau contra integrării.

Începând cu anul 2000, autoritățile au început a promova masiv integrarea în UE, prin campanii de informare. La un moment dat, potrivit unui studiu realizat de Liudas Mažylis și Ingrida Unikaite de la Institutul de Științe Politice și Diplomație de la Universitatea Vytautas Magnus, „publicul se simțea împins de autorități să voteze pentru, în loc să fie înarmat cu cunoștințe suplimentare despre UE, ca să își facă propria decizie”. 

Practic, miza principală era, în cazul Lituaniei, asigurarea prezenței de peste 50% la vot pentru validarea referendumului. Din momentul declanșării campaniei electorale, toate cele mai mari partide din țară s-au declarat pentru aderarea la UE. Campania împotrivă, axată pe organizații și partide ale unor extremiști de dreapta, organizații de agricultori și vorbitori de rusă, nu a avut mare succes. Într-un final, lituanienii au votat, în proporție de 91%, pentru integrarea în Uniunea Europeană. S-a înregistrat o participare la alegeri de 63%. Pentru aderare, au votat 57% din numărul total de alegători. Acest rezultat era suficient pentru validarea scrutinului inclusiv după legislația extrem de dură din perioada sovietică. 

Lituania a moștenit aceeași structură administrativă ca Moldova. Doar că, spre deosebire de țara noastră, care a preferat să păstreze structura veche și să o cârpească, adăugând atribuții și niște mecanisme democratice, Lituania a creat o structură administrativă practic de la zero. Ar fi corect de menționat aici că aveau un avantaj. În cazul lor, legea supremă îi dezleagă mâinile legiuitorului în privința organizării teritorial administrative.

Parlamentul, potrivit Constituției, a elaborat ulterior o lege organică ce stabilea organizarea administrativă. Republica Moldova are specificate în Constituție toate cele trei nivele ale administrației - centrale, regionale și locale. Mai avem evident și două regiuni cu probleme, pe care nu le putem reorganiza - UTA Gagauzia și UT din stânga Nistrului. 

Respectiv, până în anul 1994, Lituania avea un sistem similar cu al Republicii Moldova, doar că un pic mai performant. Lituania era împărțită în 41 de raioane și peste 1.091 de „selsoviete” - cel mai de jos nivel al administrației locale (în cazul Moldovei, erau 38 de raioane și 1.642 de „selsoviete”). Moldova a mers practic pe păstrarea structurii sovietice și a folosit numărul de „selsoviete” ca bază pentru primării. În rezultat, în cazul nostru, numărul de primării a scăzut nesemnificativ și s-au păstrat raioanele.

Lituania a adoptat, în anul 1994, o structură nouă. A mers inițial pe împărțirea teritoriului în 10 regiuni, conduse de responsabili de dezvoltarea regională numiți de guvern. Pentru administrația locală, Lituania a optat pentru crearea a 60 de municipii, conducerea acestora fiind aleasă, prin vot, de cetățeni.

Municipiile au în subdiviziune așa-numitele „seniūnija”, o denumire istorică echivalentă semantic cu „voievodatele” sau „ținuturile” din istoria Moldove. Acum, asta este denumirea unităților administrative subordonate municipiilor - fostele „selsoviete”. În prezent, pot fi echivalate în sistemul administrativ al Moldovei cu o comună, primărie de oraș sau cu o pretură. Capitala Vilnius are în subordine 21 de așa-zise „preturi” pentru cartierele, regiunile și suburbiile orașului. În mediul rural, o astfel de „pretură” poate conține mai multe sate, ca o comună. Din 2010, pentru a evita birocrația și dublarea atribuțiilor, au fost excluse funcțiile de conducători ai celor zece regiuni, fiind păstrate municipiile. 

Lituanienii merg, așadar, la urne să aleagă consiliile municipale, care, la rândul lor, aleg conducerile așa-ziselor „preturi”. Din 2015, se aleg prin vot direct și primarii municipiilor. Anterior, erau numiți tot de către consiliile municipale. 

Sistemul administrației publice locale în Lituania este văzut ca unul destul de performant comparativ cu alte țări din regiune, dar mai ales Republica Moldova. Rămâne însă în urma altor modele din țările vestice. Totuși, Lituania încă nu planifică reducerea numărului celor 60 de municipii, deși unele dintre ele numără sub 4.000 de locuitori. Discuțiile despre reforma administrației locale sunt în curs de desfășurare, axându-se pe îmbunătățirea guvernanței, livrarea serviciilor și alocarea de resurse.

Schimbările demografice, cum ar fi scăderea populației și urbanizarea, afectează viabilitatea numărului actual de municipalități, în special în zonele rurale depopulate. Orice reformă administrativă include și posibilitatea unor provocări și rezistențe din partea comunităților. Însă, e de menționat că efortul Lituaniei, chiar dacă nu e suficient din punct de vedere al standardelor UE, este oricum mult mai avansat față de ce are Moldova în prezent.