EDITORIAL | Cu frică, acasă. Violența față de femei nu trebuie căutată pe străzi întunecate

Din „Studiul național de analiză a cazurilor de femicid”: Analiza victimelor femicidului atestă vârsta de la 6 luni, până la 94 de ani. Cea mai tânără victimă (6 luni) a fost omorâtă de către tatăl său, aflat în stare de ebrietate avansată, pentru că plângea. Tatăl i-a aplicat copilului mai multe lovituri cu pumnii în regiunea capului și toracelui, în rezultatul cărora copilul a decedat până la venirea ambulanței. Cea mai în vârstă victimă (94 de ani) a fost omorâtă de fiul căruia i-a dat viață, prin strangulare cu un fular, din motiv că „nu-i dă agresorului bani și nu-i face de mâncare.”

Ce drepturi mai vreți? Care drepturi vă sunt încălcate? Nu avem egalitate de gen? Ia uite câte femei avem la conducere!

Sunt doar câteva reacții pe care le aud femeile care vorbesc despre faptul că mai avem un drum lung în față până vom ajunge la o adevartă egalitate de gen. Apoi, însăși sintagma „egalitate de gen” nu place multora. Aduce a noțiune de „import”, a ONG-uri, a granturi nemeritate și coffee break-uri, a probleme inventate și soluții pe hârtie. De unde să știe omul, mulțumit cu starea lucrurilor „din străbuni”, că egalitatea de gen e o noțiune foarte palpabilă chiar, așa cum sunt palpabile și rezultatele muncii a zeci de ONG-uri din țară care activează în domeniul violenței împotriva femeilor. 

Din „Studiul național de analiză a cazurilor de femicid”: Conform datelor prezentate de Procuratura Generală, în perioada 2016-2019, în Republica Moldova, au fost începute 65 de cazuri de urmărire penală privind decesul fetelor și femeilor.

Ce ni se trage, cu siguranță, din străbuni, e lipsa deprinderii de a pune la îndoială, de a căuta date, de a întreba, de a recurge la gândirea critică, de a nu ne mulțumi cu formule învechite și soluții considerate bune, doar de aceea că au fost aplicate de tot neamul nostru de când hăul și pârăul. Însă, mai nou, inerția și ignoranța voluntară ce ne caracterizează, au devenit „valori tradiționale”. 

Dacă am alege să ieșim din modelul de gândire care ne e servit de-a gata de familie și societate, am vedea limpede că sursa violenței împotriva femeilor este faptul că ele și bărbații sunt încă la etaje diferite. Răspunsul la veșnica întrebare, pusă de nenumărate ori când se discută despre violența împotriva femeilor „De ce a răbdat atâta?” se găsește, la fel, în „ tradiții”. De cele mai multe ori femeile acceptă comportamentul violent al soțului sau al partenerului spunând că „femeia trebuie să se supună opiniei bărbatului” (32 %); „soțul trebuie să se simtă capul familiei” (70 %); „femeia nu trebuie să contrazică soțul” (54 %).  „Valorile tradiționale” „ajută” anual zeci de femei să moară sau să ajungă desfigurate de mâna bărbaților violenți în propria casă. În majoritatea cazurilor familia lărgită și comunitatea sunt la curent cu violența la care ele au fost  sau continuă să fie supuse. Dar nu intervin. „Gura lumii”, cea din moși-strămoși (sintagmă față de care, se pare, avem mai puține pretenții), este cea care alimentează frica femeilor de a vorbi, „de a scoate gunoiul din casă”. Ele au tăcut și tac, pentru că asta li se cere, chiar dacă nu întotdeauna în mod direct.

Citiți și „EDITORIAL | Violenți, nefericiți, epuizați, ignoranți, în schimb „ca toată lumea”

În Studiul Național de analiză a cazurilor de femicid se atestă că „în majoritatea cazurilor, mama, soacra, rudele, vecinii cunoșteau despre actele de violență, unii chiar au fost martori când au început agresiunile, dar nu au intervenit pentru a proteja victima.

Fiind întrebați de instanța de judecată de ce nu au chemat poliția sau nu au intervenit în apărarea victimei, martorii au enunțat varii motive printre care: „...este familia omului, ei se bat, ei se împacă, ...ei mereu se băteau, nu am crezut că de data asta o va omorî..., altă dată eu am intervenit și pe urmă ei s-au împăcat și eu am rămas rău”.

Mai mult, unii martori au enunțat că, în inițierea conflictului, și victima este de vină, fie că „l-a provocat vorbind prea mult, fie că a consumat alcool și nu a avut grijă de casă.” 

Sunt „argumente” cunoscute până la uzură. Le-am auzit de atâtea ori, încât am încetat să mai reacționăm la ele. Din lasitudine, din neîncrederea că putem schimba ceva, din resemnare. Undeva, în cele mai întunecate colțuri ale minții noastre, stă ascunsă convingerea profundă, crescută în noi până a ne fi născut, că aceasta e soarta femeii. Chiar dacă, pe față, mulți dintre noi condamnă violența împotriva femeilor, atitudinea zeflemitoare și superioritatea cu care vorbim despre „egalitatea de gen” demonstrează că am rămas înfipți cu picioarele, ca doi coloși, în zgura patriarhatului. Acolo unde totul e clar, învățat, testat. Unde nu trebuie să folosim feminitive, să învățăm cuvinte noi, cum ar fi „femicidul” sau „egalitate de gen”, să ne igienizăm convingerile și chiar gândurile secrete.