Cristian Bolotnicov
Apărute în zonele exotice ale acestei lumi, atât ceaiul cât și cafeaua, au ajuns să cucerească, în cele din urmă, și meleagurile noastre. Despre o dată exactă a apariției lor nu putem vorbi, dar un lucru este clar, regimul suzeranității otomane, urmat de ocupațiile temporare ale trupelor ruse, de rând cu prezența căilor comerciale internaționale, au adus aceste licori pe pământurile de astăzi ale României și Republicii Moldova, cunoscute în trecut sub denumirea de Țările Române.
Cu toate aceste incertitudini, un lucru pare să fie sigur - cafeaua nu a fost prezentă pe mesele țăranilor români, fiind mai mult la loc de cinste în sufrageriile boierilor și domnitorilor. În acest sens, este clar că, dacă istoria a reținut prezența acestor băuturi pe meleagurile noastre, de cele mai multe ori, ele se asociază vreun sol, consul sau chiar ambasador aflat în misiune. Acestea însă nu sunt singurele cazuri.
În articolul de astăzi, vom afla cum a apărut cafeaua și unele mărturii despre consumul acesteia în zona noastră, acum vreo trei - patru secole.
Primul ambasador al Moldovei și cafeaua turcească
Una dintre primele prestații diplomatice ale Țării Moldovei pe arena internațională a avut loc la puțin timp după moartea lui Ștefan cel Mare. Înainte de a pleca la cele veșnice, Marele voievod l-a sfătuit pe fiul său să „închine țara la turci, iar nu la alte neamuri”, după cum ne informează cronicarul Ion Neculce.
Zis și făcut, odată ce a preluat domnia (în 1504), Bogdan Vodă l-a trimis la Istanbul pe logofătul Tăutul pentru a închina țara „la turci”. Din descrierea cronicarului reiese însă faptul că diplomatul moldovean nu prea le avea cu uzanțele și cutumele diplomatice de la curtea sultanului, acesta reușind să facă mai multe gafe. Cu toate acestea, logofătul Tăutu ar putea deține fără probleme titlul de primul român care a gustat vreodată cafeaua. Asta, dacă ar fi adevărată povestea...
Dar, mai bine să vedem povestea în cuvintele cronicarului.
„Și așe vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pe măcat (n.red. covor), și n-au fost având mestei la nădragi (n.red. pantaloni), că, trăgându-i cibotile, numai cu colțuni a fost încălțat”.
Cronicarul Neculce continuă povestea, relatând episodul „întâlnirii” dintre cafeaua turcească și solul moldovean, care nici aici nu a decurs prea bine.
„Și dându-i cahfe (n.red. cafea), nu știe cum o va be. Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!” Și închinând, au sorbit felegeanul ca altă băutură”, fapt ce l-a făcut să creadă că este omorât de turci.
Această poveste însă nu poate fi considerată drept una adevărată, din moment ce unii istorici, precum Aurel Decei, susțin că, de fapt, cafeaua ar fi apărut abia 50 de ani mai târziu de la întâmplarea cu Tăutu.
Tratați cu cafea, trabucuri și rachiu
Ospitalitatea de pe meleagurile noastre, în epoca modernă, includea, pe lângă cafea, pipe lungi, trabucuri și, evident, rachiu. În perioada fanariotă, având în vedere influența tot mai mare a culturii turcești în societatea românească, apar ca nelipsite șerbeturile (n.red. băutură din miere și apă de trandafir), cataiful (n.red. prăjitură cu frișcă, preparată din două straturi de tăieței foarte fini) sau baclavalele.
O asemenea mărturie ne este oferită de istoricul rus Dimitrie Bantaș Kamenski, care povestește cum a fost întâmpinat de un general maior din Țările Române.
„El ne-a tratat cu cafea și ne-a oferit pentru fumat trabucuri: eu însă am refuzat. După aceea ne-a condus până la portița grădinii. Cafeaua la turci se servește în niște cești fără mâner, care seamănă mai mult cu niște păhărele așezate în alte ceșcuțe, care însă, când te servește, rămân la servitor pe tavă”, scrie istoricul, care a devenit mai târziu guvernator la regiunii Tobolsk și Vilna.
O asemenea primire este descrisă și de Filip Orlik, hatman al cazacilor zaporojeni, care, aflându-se într-o misiune diplomatică la Istanbul, la trecerea prin Țara Moldovei, a poposit la o mănăstire, unde a fost servit cu cafea.
„Părintele egumen al acelei mănăstiri, care ține de Muntele Athos, m-a invitat la el și m-a tratat cu ceai, dulceață și rachiu”, scrie hatmanul.
Un alt polonez pe nume Iosif Podolski, care de asemenea se afla în drum spre Istanbul, la 1759, pentru a negocia cu Poarta Otomană chestiunile ce țineau de afacerile tătărești, descrie cu lux de amănunte, ospitalitatea oficialilor turci din raialele Țării Moldovei.
„Atunci, a venit „pașchergiul”, funcționar care are grija șervetelor. Aceste șervete sunt albe cu marginile brodate cu aur, argint și mătase, sau, în loc de șervete, aducea bucăți de materie bogate. Pe acestea ni le-a așezat pe genunchi și apoi cafegiul a adus cafea într-o cană. Abia o băurăm, veni și buchargiul cu o sticlă de argint plină cu apă parfumată și ne-a turnat fiecăruia câteva picături pe mâini și apoi ne-a dat un prosop să ne ștergem. După aceea altul cu o cădelniță ne-a tămâiat cu fum parfumat. La urmă ni s-a adus un liquer de struguri, pe care l-am băut dintr-o singură înghițitură ca rachiul”, scrie Podolski.
Cafeaua - nelipsită de la ceremonia de înscăunare a domnilor?
Prezența acestei licori ne este relatată de însuși Dimitrie Cantemir, în celebra sa lucrare „Descriptio Moldavie”, unde fostul domn al Țării Moldovei nu a ezitat să descrie ceremonialul de înscăunare a domnilor.
„După ce se împlinesc aceste ceremonii, domnul sărută a treia oară mâna vizirului, iese din sală, fără să mai scoată vreo vorbă și se duce în cămara chehaiei. Îl urmează de îndată chehaia, îl firitiseşte pentru domnia cea nouă şi-i dă cafea şi şerbet (care este făcut din zahăr şi apă) şi stă de vorbă cu el despre treburile domniei sau despre alte lucruri”, scria Cantemir.
Apoi, de la Palatul Sultanului, noul domn pleacă spre biserica Patriarhiei de la Constantinopol, ceremonia continuând cu imnurile religioase înălțate de preoți.
„Când ajunge acolo, pofteşte înlăuntru numai pe căpeteniile însoțitorilor săi, poruncește să le pună dinainte cafea ori dulcețuri, şi le împarte bacșișuri, după cum e obiceiul, iar ei, împreună cu oamenii lor, îl firitisesc şi se întorc îndărăt la curtea vizirului”, continuă Cantemir.
„El şi curtenii săi se îmbracă în haine de orice coloare pofteşte, măcar că celorlalţi creştini nu le este îngăduit să poarte straie verzi şi ciubote galbene. Când se duce la curtea vizirului, el descalecă la scară, iar chehaia şi ceilalţi îi zic domn. I se pun dinainte cafea şi zaharicale şi i se dă cinstirea pe care turcii au obiceiul să o arate domnilor în scaun”, mai relatează Dimitrie Cantemir.
