Fiecare generație de copii e jertfa colaterală a proceselor ce au loc în societate. De la, clasicul deja, „născut pe deal”, la morțile infantile, la războaie, foamete și sărăcie, la deportări și alte nașteri - cele în vagoanele de vite, în taigaua rusească sau în stepa kazahă. Apoi, grădinițele pe noapte, muncă în colhoz lângă părinți sau educație ideologică agresivă pentru cei norocoși să nu-și petreacă copilăria la fermă… Până la generația noastră, copiii marilor crize moderne, care ne-am trăit copilăria între perestroikă, colapsul URSS, elanul redobândirii identității naționale, revenirea la alfabetul latin, Independență și tot haosul, frica și exaltarea acelor ani, cărora a trebuit să le facă față nu doar adulții, ci și copiii, ostaticii tuturor dramelor care se joacă într-o familie.
Citește și: PORȚIA de istorie+‖ Cum erau educați și crescuți copiii în Moldova Sovietică a anilor 1924 – 1961 (LONGREAD)
Am fost și noi, cei care avem acum copii mai mari sau mai mici, jertfele epocii noastre: a lipsurior din anii 90, a schimbărilor majoare prin care trecea țara, a faptului că părinții noștri s-au pierdut în labirintul noii vieți, pentru care n-au fost pregătiți, și uneori doar noi, copiii, aveam ochi să o vedem, pentru că aveam timp să observăm.
Copilăria, în orice timp, chiar și în cel relativ liniștit și îndestulat, nu e doar baloane colorate, vată dulce și înghețată pe băț. Copilăria înseamnă și vulnerabilitate, și crize, și momente de singurătate, și de durere. Copiii descoperă și învață viața la cel mai serios mod, chiar dacă maturii deseori devalorizează experiențele și trăirile lor.
Copilăria lasă cea mai profundă urmă în tot ce urmează să devenim, să iubim și să ne dorim. E fundamentul la tot ce va însemna viața și personalitatea noastră, alegerile pe care le vom face, drumurile pe care le vom lua și ceea ce vom construi de-a lungul lor. În același timp, copilăria e devizul pentru lucrările de reconstrucție ce vor urma la maturitate - ce n-am avut, ce ne-a lipsit, după ce am tânjit, ce ne-a durut și unde se localizează cel mai mare gol din sufletul nostru.
Dar cel mai important este că în copilăria noastră se ascunde copilăria copiilor noștri și a copiilor lor. De aceea, și cu atât mai mult, ar fi mare păcat să nu facem un minim efort de introspecție, ca să putem articula, măcar și în intimitatea propriilor gânduri, ce ne-a lipsit cel mai mult și am vrea să ne asigurăm că nu le lipsește copiilor noștri.
Am întrebat câțiva părinți despre ce n-au avut în copilăria lor, dar și-ar dori ca copiii lor să aibă. Majoritatea răspunsurilor au fost - nu, nu despre bicicletă, deși au fost și despre bicicletă - despre atenție, înțelegere, încredere, altfel de educație, iubire necondiționată de reușite, părinți echilibrați emoțional, discuții deschise, libertate în gândire și exprimare, mângâiere, călătorii și acces la diversitate.
Citește și: EDITORIAL | Copiii sunt în regulă. Adulții, mai puțin
Ludmila, 40 de ani, mamă a trei copii, n-a fost niciodată întrebată ce vrea și, de aceea, primul lucru pe care l-a adoptat cu proprii copii, este să-i întrebe ce vor.
Mereu a fost TREBUIE. Trebuie de dus la piață, trebuie de rupt troscotul de la poartă, trebuie de spălat borcanele pentru compot, trebuie de citit, trebuie de avut grijă de sora mai mică și lista lui TREBUIE era cât o vară de lungă. Ori de câte ori încercam să zic ce VREAU, primeam un răspuns scurt: „las c-o să dovdești”. Pe copiii mei îi întreb, întâi de toate, ce VOR. Ce vor să facă, cum vor să se simtă, ce emoții au, cum ar vrea să fie. Nu de alta, dar „las c-o să dovdească” să-l simtă și pe TREBUIE. Dar nu cât sunt acasă la mama și la tata.
Autor: Ludmila, mamă a trei copii
Victoria, 45 de ani, mamă a doi copii, spune că din lucrurile materiale nu și-a dorit nimic în mod deosebit, însă i-a lipsit ceva „mult mai important”, căldura. Soțul Victoriei, Sorin, 48 de ani, și-ar fi dorit cel mai mult prezență, ceea ce încearcă să ofere copiilor săi, chiar dacă nu-i reușește întotdeauna.
Asta [căldura] e un „paravan” pentru tot ce înseamnă: „Cum ți-a trecut ziua?”, „De ce ești tristă? Vino să te îmbrățișez”…Și mi-aș fi dorit să nu-mi fi fost indus sentimentul de vinovăție pe Repeat. De aia, în cazul copiilor mei, fac tot posibilul să fiu acolo pentru ei (nu cloşcă, nu Helicopter), să-i aud, să-mi pese, să vorbim și să-mi cer scuze, atunci când greșesc.
Autor: Victoria, mamă a doi copii
Valeriu 41 de ani, tată a unui copil, spune că părinții i-au „dat de toate”, dar i-a lipsit atenția tatălui, care „nu avea timp sau dorință”.
Chiar o ieșire până în parc, pentru a tăia o creangă și face un arc devenea o problemă. Niște sfaturi de la un bărbat și tot ce ține de relația tată-fiu. De aceea, acum sunt mereu prezent în viața lui Vlad (fiul), chiar dacă trăim la distanță.
Autor: Valeriu, tată a unui copil
Felicia, 32 de ani, mamă a unui copil, n-a avut în copilărie camera sa. Acum, trăind într-un apartament „relativ nu mare”, caută soluții pentru a transforma dormitorul familiei în camera copilului. Iată ce spune Felicia despre camera pe care și-ar fi dorit-o în copilărie și despre rezolvările limitate pe care le găsea pentru nevoia sa de intimitate.
[Cameră] În care să pot lipi pe pereți postere și să o decorez, în care să mă pot duce când sunt supărată și să pot trânti ușa, în care să mă liniștesc sau să cânt nestingherită sau să sun prietena mea și să vorbesc fără martori. Eu am trăit într-o odnushkă (din rusă, apartament cu o cameră) cu mama și bunica. Spațiul meu personal era inexistent. Când eram adolescentă, stăteam mult la balcon sau mă așezam pe pervaz și trăgeam draperia. Dormeam pe un fotoliu care se desfăcea. Trebuia să-mi cer voie să mă uit la TV, dacă era un film târziu.
Autor: Felicia, mamă a unui copil
Ion, 33 ani, degrabă părinte, vrea pentru copilul său drepturi, acces la infrastructură, gândită în interesul copiilor, și la servicii pe măsura lor. Cuvintele lui Ion sunt cele cu care vreau să închei. Ele însumează tot de ce are nevoie un copil pentru a crește bine cu sine și bine cu lumea. În același timp, ele adună tot de ce nu au parte majoritatea copiilor Moldovei.
Citește și: EDITORIAL | Copiii - viitorul țării... deocamdată doar în discursuri
Acces la un wc normal (în care să nu miroasă a clor și să nu fac slalom printre rahat sau bălți de pișat) și în care să nu existe risc de cădere și înec. Acces la duș în sala de sport, acces la practicarea unei diversități de activități sportive. Drepturi (dar pe bune!). Educație sănătoasă. Acces la o școală care pregătește pentru viață, nu pentru un trecut (expirat?) cu o bibliotecă dotată. Acces la un cinematograf și casă de cultură vie. Părinți care să spună că mă iubesc. O școală fără bullying. O familie în care să nu îmi fie frică de bătaie (adică aceasta să nu existe!). Acces la apă potabilă și la servicii stomatologice netraumatizante. Acces la bazine de înot (naturale) curate și acces la păduri. Posibilitate de câștig (altele decât prășit și cules cireșe). Acces la psiholog. O societate (și școală!) în care „valorile” tradiționale și identitatea „clasică” să nu fie.
Autor: Ion, degrabă părinte
Dezghiocăm evenimente și fenomene, punem întrebări, unele incomode, altele dureroase, chestionăm tradițiile și nu credem pe cuvânt. Gândirea critică este pâinea noastră. Ajută-ne să o aducem pe mesele cât mai multor oameni, investește în AGORA ca să avem combustibil pentru cuptorul ideilor care să schimbe țara în care trăim. Devino membru: https://agora.md/membership.
Un Emoji sau Sticker va îmbogăți acest articol.